Din seria povestilor fara final...

Am regasit recent o carte pe care am citit-o din scoarta in scoarta, de mai multe ori. "Dramele Adolescentilor", este de fapt o culegere de scrisori venite pe adresa redactiei unei reviste. Cele mai dramatice si "poetice" regasindu-se pe paginile acestui volum.
Din pacare acestea sunt in mare masura adevarate. Si chiar seamana cu realitatea. Uneori, este chiar povestea mea...


Din colectia povestilor fara final...

"Te-ai sarutat vreodata in mijlocul strazii?"


Se pare ca el facuse un fel de pariu cu fratele ei, cum ca va reusi sa o cucereasca. Ea a aflat acest lucru si si-a propus sa reziste. La petrecere, surpriza! El nu se poarta cu ea diferit fata de celelalte fete. Ba mai mult, se da pe langa o colega de-a ei. Ea, care astepta cu armele pregatite asalturile lui, era cam descumpanita. Dupa petrecere, lucrurile insa se schimba. El incepe sa-i dea tarcoale. Ei nu-i placeau lucrurile neserioase, asa ca evita o legatura cu el. Astepta mare dragoste. Dar, pana la urma, obosita de atata asteptare, se hotaraste sa accepte neseriozitatea, sa se distreze. Caci, cel putin asta, el ii oferea din plin. Dar, dintr-un joc al orgoliilor, iese altceva. Incetul cu incetul, cei doi se indragostesc unul de celalalt. Inevitabil, nu? Si la fel de inevitabila ar fi si continuarea: cei doi fac dragoste. El avea ceva mai multa experienta. Si incepe s-o invete si pe ea, care, de altfel, era foarte dornica si o foarte buna eleva. Dupa 5 luni de la inceputul prieteniei lor, se intampla ceva. Pana atunci au mai fost si alte faze dragute, ca de exemplu : el si ea in centrul Bucurestiului, pe la Universitate, si, brusc, pe o trecere de pietoni, un : “Te-ai sarutat vreodata in mijlocul strazii?” si un sarut lung , masini claxonand… ce mai, o adevarata scena. E adevarat ca lui i-ar fi placut sa fie actor si probabil ar fi fost, dar… In orice caz, cu toate tipele facea lucruri care sa epateze, dar cu ea incepe sa faca si alte lucruri… Ceva ce nu mai facuse niciodata pana atunci cu nici o fata… Cu catva timp in urma, venind intr-o seara de la teatru, el a intrebat-o privind-o in ochi : “Da!”. Nimic mai mult din partea niciunuia, caci privirile acelea au fost singure. Deci, peste catva timp, in vara, el fiind in sesiune si ea in perioada tezelor, nu se mai vazusera de doua zile. Ea nu intelegea ce se intampla. Il suna disperata, nu-l gasea acasa, el nu o mai sunase. Pana cand, intr-o dimineata, suna telefonul. El: “Peste o ora esti in statie la troleibuz.”. Ea: “ Am teza azi. Ce s-a intamplat? Nu inteleg…”. El : “O sa-ti explic. Poti sa vii?” Ea: “Da.” (luand o hotarare eroica, neglijand teza si scoala). El : “Sa te imbraci frumos. Nu ma mai intreba nimic acum. Ne vedem peste o ora. Pa!” Asteptarea e cumplita. Ce invatat? … Exista lucruri mai importante.
Soseste clipa. Se duce in statie. El asteapta imbracat la costum, ceva impropriu lui. Se sarutara scurt. Ea este pe punctul de a izbucni, cerand explicatii. Dar el nu o lasa : “Nu intreba nimic inca, ai incredere in mine.” Se suie in troleibuz. Ei ii treceau prin cap tot soiul de ganduri: e bolnav si vrea sa ma duca si pe mine la doctor, poate vom muri amandoi… daca are SIDA? Doamne, ce s-o fi intamplat cu el? Pana la Universitate, circa 15 minute, nu am scos nici un cuvant. Ei au inceput sa-i curga lacrimile. Nu intelege. Asteapta explicatii, dar nu poate sa i le ceara. Trebuie sa aiba incredere. Dar ii e frica! Coboara la Universitate. Abia daca scosesera doua vorbe. In aceeasi tacere, traverseaza prin pasaj. Se apropiau de Spitalul Coltea. Ea simtea ca mai are putin si lesina. Ies din pasaj, ajung langa spital, dar trec mai departe. Se opresc in fata bisericii. El: “Mai tii minte ca ai spus odata “Da”? Acum te intreb : vrei sa te logodesti cu mine? Ma duc putin mai incolo, pentru a-ti lasa timp de gandire.” Ea e interzisa, nu-l poate lasa sa se indeparteze, simte ca o vor lasa picioarele. Se uita la el si nu-i vine sa creada. Vazand ca el asteapta totusi un raspuns, il strange frenetic in brate murmurand doar “Da, da, da, da…” Intra in biserica, se inchina la icoana, el ii pune un inel pe deget, o saruta, isi fac cruce si ies, nu inainte de a aprinde o lumanare pentru cei vii. Pe drum cei doi rad fara nici-un motiv, dau bani cersetorilor, se saruta, ce mai… sunt fericiti! Daca n-ar fi inelul, ar crede ca este un vis…
Vine vacanta. Am mancat de pranz si la un moment dat, a sunat cineva la usa. A raspuns fratele meu si mi-a spus sa iau ceva pe mine si sa ies putin! Mama: “De ce nu-ti faci curat in camera, puteai sa-l primesti in casa. E Giuliano, nu?” Erau, de fapt, doi prieteni de-ai lui, dintre care unul cel mai bun, statea in poarta. “Buna!” “Buna!” “Ce faci?” “Bine, dar ce s-a intamplat?” “Nu vii cu noi pana la Giuli?” Semnal de alarma. De ce sa ma duc cu el? De ce isi trimite intermediarii? Ceva nu e in regula… “Ce s-a intamplat?” Caut in ochii lui un raspuns, care vine si loveste sufletul.

“A murit.”

nu stiu...

Oh, well, it's all gone. Vacanta s-a apropiat periculos de mult de final, maine fiind practic ultima zi. Vineri. Vinerea mi se parea mereu o zi care... abia asteptam sa vina, sa... vina... sa stiu ca am o zi-doua de real confort, hoinarind brambura pe bulevard. Desi mereu primeam chores si eram locked inside majoritatea timpului, nu se compara cu o zi din'aia de scoala.
Vacanta nu mai e. Craciunul nu mai e. Nici macar Revelionul, care l-am asteptat cu mult mai mult extaz decat Craciunul. Si... simt ca am pierdut timpul total aiurea. Visul unei zile de vacanta de iarna a fost spulberat de durerea de spate, de reamenajarea camerei [desi sunt incredibil de happy ca in sfarsit am reusit sa termin], de facut curatenie, de sarmale si obisnuitele pregatiri fastuoase pentru Craciunul pe care nici macar nu il mai inteleg. Simplul termen de "sarbatoare" ma nauceste cand de fapt totul s-a transformat inca o data intr-o ocazie de a cheltui cat mai multi bani, de a umple mesele si burtile cu multa mancare si lenea de dupa. Macar sunt multumita ca nu am luat un gram in plus la "Sarbatori", mai mult decat atat, as afirma ca de fapt am reusit sa slabesc cam doua kilograme numai prin respingerea bucatelor traditionale, mi se facea scarba.
In vacanta asta am reusit sa fac aproape tot ce nu vroiam. Am reusit sa ma enervez de nenumarate ori si sa imi etalez ochii inlacrimati in public de prea multe ori, sa ma cert cu majoritatea persoanelor din jurul meu, sa imi stric manichiura la nici 10 minute de cand am "primit-o", m-am imbatat, am fumat, am facut prea multe lucruri care nu se potrivesc cu "reputatia" de copil cuminte pe care nu stiu cum, dar inca reusesc sa o mentin fara aparent niciun efort, si fara sa incerc sa fiu si mai prefacuta si fatarnica decat ma face sa ma simt.
Azi, 1.01.2009, implinim doua luni. A trecut poate mult prea repede si nu am apucat sa constientizez cat de mult ar trebui sa pretuiesc persoana de langa mine, care, ieri, de fapt azi, adica, ma rog, de Revelion, am reusit sa supar si sa enervez, prin alcoolemia ridicata ce o aveam. In loc sa fiu atat de fericita ca il am si ca inca ma suporta dupa faza de ieri/azi, pentru simplul fapt ca e langa mine, sa il iubesc si sa il pretuiesc asa cum si eu mi-as dosi sa fiu...
Nu inteleg nici acum ce s-a intamplat. Singurele lucruri pe care mi le pot aminti sunt ca pe 31 m-am trezit poate prea devreme, am incercat sa pregatesc ultimele detalii, am plecat la manichiura cu Chris, mi-am stricat manichiura, am reusit sa dam dovada ca si noi, fetele [adica mai mult noi doua], ne putem descurca la fel de bine in tehnica si ca domeniul computerelor ne este prieten. Dupe ce se face adunarea populatiei s-a realizat fenomenul de migratie catre domiciliul subsemnatei de fata, pentru inca un Rev "acasa". Apoi m-am imbatat. Nu stiu cum. Desi nu am mancat mai nimic, totusi... dintr-un motiv inca necunoscut, Mihai m-a lasat sa beau... incalcandu-si promisiunea. Sunt mai mult decat sigura ca am enervat pe toata lumea, ca am vorbit.... mult... prea mult... mi-e rusine sa ma gandesc ce am spus, ce am facut... ma simt ca o epava dupa ...tot. Si inca nu stiu cum de am ajuns in pat...
Uuugh...
And I still have a headache...
And I still don't know if my boyfriend is still mad...
And I don't think that he remembers that once again it's our anniversary today...
And I don't want to go to the doctor's...
And I don't want early Mondays with school to be late at...
And I want...
To turn back time and make it better... or at least try to...
After all...life is a mistake... My life is filled with tears and regrets, why should this night that just passed be something else than a mistake? This night that was supposed to be perfect, and it was supposed to go after a tottally different scenario... thanks to my mistakes once again... it sucked.

ce ?!

Sunt ok .
?
Sunt ?
Cred ca da... adica...
Da...
Vine Craciunul... Am intrat de curand in Decembrie...
Finally, pot declara ca sunt majora, si ca nu mai am nevoie sa arat buletinul atunci cand cumpar anumite "chestii", desi nimeni nu ma crede pe cuvant, jur!, sunt majora. Un pic cam scunda, dar port tocuri, arat a copilas... desi nu mai sunt de ceva vreme...
Unde pot gasi o farama de ceva? Orice... Era o reclama cu niste pitici, "mai mult orice, mai mult orice" .
Stiu ca vreau ceva.
Sunt mai mult decat sigura ca va mai dura ceva timp pana cand se va produce evenimentul major, mutarea mea de acasa, chit ca voi purta alt nume de familie sau nu.
Desi timpul trece mult prea usor.
Nu mi-ar ajunge o saptamana sa povestesc tot ce s-a intamplat in decursul anului asta, de la revelion incoace. Prea multeeee...
Si cum in fiecare an promit ceva, de care evident ca nu ma pot tine de cuvant in totalitate, probabil ca voi promite si anul urmator.
Am asa o vaga impresie ca de acum lucrurile vor sta total diferit.
Cred ca e prima oara cand am o asteptare de la "Craciun", tot "christmas spirit"-ul asta cat se poate de fals, care ma sacaie, si ma zgarie pe creier cand imi aduc aminte de toata fatarnicia si tot falsul entuziasm afisat pe fetele lipsite de expresie, ocazional incununate cu un zambet stramb si o lipsa de expresivitate printre ridurile umplute cu seringi de colagen si alte creme si alifii...
Toata speranta mea de Craciun este sa vina mai repede, dar ca sa stiu ca a trecut. Pentru ca "the most wonderfull time of the year", pentru mine, are alte conotatii. Perioada asta a anului aduce la viata o amintire nu demult uitata, si deloc usor de a trece peste... Foarte usor de aberat remedii si leacuri la problemele cauzate de ruptura familiala ce a avut loc exact in "cea mai fericita" perioada a anului, cu niste repercusiuni mai mult decat evidente.
La cate iau seama?
Nici macar nu sunt atenta la ce mi se spune. Dau din cap, ma prefac, da, sigur ca am inteles, sa traiti, cum spuneti dumneavoastra, Domnule Care-nu aveti-nicio-treaba-cu familia-mea-si-nu-aveti-de-ce-sa-va-amestecati-si-nu-va-iau-in-seama-oricat-v'ati-stradui! .

In fine.
Cred ca zambetul afisat pe moaca mea inexpresiva dis-de-dimineata arata ca se poate si mai bine... sper sa imi mentin motivele vii, atat acum, cat si dupa multi multi ani...
Sa le pot include in fiecare "rezolutie de An Nou", fiecare dorinta de Craciun, fiecare aniversare, fiecare inceput de vara si fiecare ramas bun la granita dintre teritoriile tarilor (sau de preferat aeroport), pentru ca incep sa realizez, ca mi-ar fi greu sa ma detasez.
Sa mai pierd odata tot? Sa ma pot desprinde de ceea ce doresc si tot ce inseamna pentru mine refugiu, si tot ce vreau pentru viitor? Sinucidere. Mental, fizic, emotional, imposibil.

November scenario

It would feel stupid to say I'm OK. I know it's not true. If I'd have a chance to take it all back, I'm not sure of what I would take. All I know is that the reason that we make mistakes is to learn how not to repeat any of those in the future.
Under the shadow of doubt and a sober darkness, I shed my cry for help, in a huge issue I've caused myself. It's not so much of an issue. Not even a doubt. It's just uncertainty. And I have no idea why on earth every time I am with him I have that trust in him, and that faith of the future with him, and when I'm all alone at home I suddenly get depressed and start the doubting. The matters of life can sometimes whirl up our minds and souls, twist up our perspectives and beliefs. In this... hurricane I got lost. And I keep feeling lost for quite a while. These weekly visits to the Court and the trial get me down and drive me crazy, depress me in my best moments, and as I realize that there is no one to blame but me, everything falls apart, once again.
I must admit, this cold November weather is perfect for a dramatic scenario that comes true, every little bit more true every day. This November scenario that brings up what's left of my soul, I'm not sure if the best or the worst. The things I've done lately... The things I've said... The ones that I haven't done or said... It all hits me in the head, when I needed an arm to hold on... The strength I need to get back up. Back on my own feet. Trying to hold on and keep the balance on my knees... so I won't go even lower in despair.
I have heard this so many times, that I even thought it was true, but I've heard it from people that haven't faced the reality yet. People that even if their life is almost over, they still have no clue about the harshness of what is out there. People that have "grown", and they are mature ... Bullshit. That's just a bunch of crappy words, mixed thoughts and wrong impressions, put together in a way that sounds pretty, but it has no effect or cause on the subject. People that enjoy making sentences that are correct, but only in grammar, and maybe correctly timed, but with no actual source. Philosophy.
Ground floor please. Is this elevator broken? Am I broken? Is my mind playing tricks on me again? Am I only dreaming? Is it true? Is it really true? Because it's exactly how I've been wishing it to be. Mom's approval, his parents' approval, brother's, plans, journeys, the ring, the promise, three words, eight letters. And something that seems to go to direction "forever". Forever.
Am I dreaming? Should I let go and float away? Let myself flown into a dream come true? If I feel torn it's only an misunderstanding? A mistake in my mind and thoughts?

This November scenario drives me crazy.

Tell me a new story.

Mi-aduc aminte o replica dintr-un film, ce pe moment mi s-a parut extrem de stupida, dar foarte adevarata, "There is nothing better for a break-up than a hook-up".
Daca as mai fi Simona pe care o stiam inainte de X, as fi afirmat cu mana pe inima ca nu ar fi putut in nicun caz sa treaca peste toate amintirile, sentimentele, replicile, micile chestii care aduc aminte de anumite momente si anumite ipostaze fara o perioada destul de lunga de refacere. Perioada ce de fiecare data nu a fost "as-planned", mai lunga, mai scurta, cu mai multe sau mai putine servetzele, mai multe sau mai putine lacrimi si depresii la vederea lui sau a unui gest sau loc ce instantaneu face corelatia cu fosta relatie.
Daca as mai fi Simona pe care o stiam, sigur ea nu ar fi vrut nici in ruptul capului sa ramana si sa infrunte, sa continue viata de scolar/itza in acelasi liceu de rahat, pe acelasi culoar, in acelasi grup de prieteni si cunostinte cu X.
Simona ar fi fugit.
Simona ar fi incercat sa se cufunde intr-un nor negru de dezolare si disperare, crezand ca ii va fi mai usor.
Din fericire, Simona a cazut din pat si s-a lovit la cap, nu asa de tare ca in tabara, dar si-a dat ea seama ca viata doare, oricat de mult incerci sa fugi de necaz si sa dispari.
Simona si-a dat seama ca o rana nu se vindeca repede si fara cicatrici urate daca nu o tratezi, daca nu scoti aschia si motivul de infectie din "buba". Chiar daca doare.

Mi-ar place sa vad un film cu evolutia Simonei de-a lungul timpului. Ar fi pe cat de ciudat, pe atat de comic si penibil. Viata merge inainte, ca vrem, ca nu vrem, nu ne asteapta. Asa cum X nici acum nu a avut doza de maturitate sa vorbeasca cu Simona despre tot ce a fost, de fapt, ce nu a fost, tot asa nici Simona nu a asteptat. Momentan Simona se amuza la gandul cum, la un moment dat, X va cadea si el din pat si va vedea cum Simona e deja departe. [>:)]
Nu am nici cea mai mica intentie de a rezolva, analiza, da vreun sfat pentru Simona, nu imi bat capul. E prea complicat, si nu am de gand sa incerc sa inteleg. Pentru ca niciodata viata nu va decurge asa cum crede sau trage vreunu' vreo concluzie din'aia filosofica scoasa din nu-stiu-ce carte de "corazon".
Din perspectiva unei persoane exterioare si tertiare, cu niciun fel de implicare in problema subiectului de mai sus, e mult mai usor sa tragi concluzii - mai mult sau mai putin intelepte - si cu siguranta mai usor de aplicat. Analiza psihologica nu va ajuta, e un caz minor. De asemenea, nici macar sa te "confesezi" unui adult, unui prieten apropiat, foarte apropiat. Automat va interveni parerea lui, din o cu totul alta perspectiva. Am invata pe propria-mi piele din pacate, ca nu parerea unuia care e cu totul din afara faptului e corecta. Imi dau kick din situatie, ma uit per ansamblu apoi in amanunt, observ toate detaliile. Pana la urma cine stie mai bine sentimentul pe care il incerc, decat eu?

Acum, daca ma voi scuza, am un pic de treaba, telefonul suna si vreau sa raspund.
Parul inca miroase a parfumul lui, iar gluga cu atat mai mult.
E un nou capitol.
Viata merge mai departe.
Si...
Imi place !


...
Alo?
...

Stop joc !

Hai sa ne imaginam putin ca schimbam scenariul.
Hai sa schimbam putin detaliile.
Cel mai probabil va durea sa renunt la atatea memorii, atatea relatari.
Dar daca stau bine sa ma gandesc, probabil imi va fi de folos.
Uneori tot ce am nevoie e o treapta de la TNB, cateva ore in care comoditatea sa isi faca loc in culcusul de zbucium si durere la care refuz sa renunt. Probabil ca am impresia ca daca tin cu dintii de ceva ce a trecut, ceva ce nu imi apartine imi va fi mai usor sa uit si sa trec peste. Partea proasta e ca nu e deloc asa. Cu cat refuz sa dau drumul si sa uit, cu atat imi va fi mai greu sa imbratisez libertatea si puterea de a hotari pentru sine.
Desi aseara ora la care mergeam singura pe strada era cam prea tarzie pentru o minora, mai ales in cartierul meu, ma simteam in largul meu. Imi parea ca sunt invizibila, si ca nimeni nu vrea sa imi aduca aminte de responsabilitatile mele, de lucrurile pe care le incep si le las neterminate cu talent redobandit dupa incercari disperate de a-l renega. Nu simteam nicio apasare in calatoria mea de pe Bulevardul Kiseleff, urmand Lascar Catargiu si incheind cu linia Magheru - Balcescu - Bratianu ajungand la Unirii, urcand spre Sf. Vineri si asteptand fara niciun fel de emotie tramvaiul.
Uneori am impresia ca daca merg pe jos ma indepartez de probleme, ma indepartez de dezamagiri, ca intr-un fel se rezolva singure in timp ce merg... Uneori mi se pare ca este exact asa... Desi ghemul asta de fire ale povestilor tragice sau comice ce imi fac scenariul vietii un fel de telenovela proasta la care unii plang pacehte intregi de servetele imi lasa impresia ca nu este real.
Am trait atata timp intr-un balon de sapun, aparent incolor si prin care aveam impresia ca vad lucrurile exact asa cum erau ele, ma inselam amarnic. A inceput sa bata vantul, praful se invartea in vartejuri ametitoare iar tunetele si fulgerele nu au intarziat sa isi faca aparitia. Bucati de vise spulberate, farame de durere, si un miros de dorinte inecate umplura atmosfera, scuturand praful de pe cele mai mari temeri ale mele. Singurele domenii ale vietii mele care nu mi le-as fi dorit sa se destrame au cazut in tarana si mi se parea ca toata lumea, fiecare persoana in parte din atatea milioane sta la coada sa imi calce visele si dorintele in picioare, la fel ca un soi rautacios de dorinta morbida de a vedea pe cineva cum sufera, cum i se ia si ultima raza de speranta. Familia, scoala, persoanele de care aveam nevoia cea mai mare, toate pareau sa dispara intr-un nor de praf mentinut in aer si intr-o continua miscare de furtuna in care intrasem, intocmai ca mi se parea ca nu voi iesi niciodata din ea. Nici acum, dupa ani de zile de furtuna nu mi se pare ca vremea se va imbunatati prea curand... desi aerul este mai usor de respirat, desi uneori mi se pare ca norii sunt mai putin negrii decat ieri, desi mi se pare ca vantul a incetat iar norii de praf nu se mai ridica intunecandu-mi orizontul si scufundandu-mi orice speranta de mai bine... tot nu e mai bine. Poate ca nu va fi niciodata. Poate ca asta imi va fi viitorul, sumbru, intunecat si intr-o furtuna continua. Poate ca nu voi mai vedea niciodata albastrul unui cer senin iar razele soarelui sa ma imbie si sa ma indemne sa visez. Poate ca ... atat.
Nimic mai mult.
Poate ca am meritat-o.
Poate ca mi-am facut-o cu mana mea. Poate ca timpul de visare si iluzii pe care l-am petrecut in balonasul meu de sapun, intr-o lume perfecta si lipsita de orice grijuri si probleme a fost doar un magnet pentru a atrage o binemeritata pedeapsa. Recent am regasit o melodie de-a lu' Lee Ann Womack - Why they call it fallin :
But you can't live you life
Walkin in the clouds
Sooner or later
You have to come down.
It's like a knife
Through the heart
When it all comes apart
It's like someone takes a pin to your balloon
It's a hole
It's like a cave
It's kinda like a grave
When he tells you that he's found somebody new
So why they call it fallin
Why they call it fallin
Why they call it fallin
Now I know

Bine, faza cu "When he tells you that he's found somebody new" nu se poate aplica in totalitate. Nu stiu sigur daca din pacate sau nu, asta se aplica partial si doar de la o vreme incoace. Si nu stiu daca "found somebody new" se pune [:P]. Nu stiu daca are rost sa intru iarasi in subiectul de corazon si sa imi plang de mila din nou, pentru ca stiu ca aici nu poate interveni NIMENI.

"...'cuz I don't want the world to se me, 'cuz I don't think that they'll understand ... " [GooGoo Dolls - Iris]

Si nu stiu ... Niciodata nu mi s-a parut mai greu sa ma ridic din tarana si sa incerc sa ma scutur de praf, sa incerc sa imi sterg ochii de lacrimi, sa incerc sa imi desclestez gura si sa pot articula un sunet decat acum, cand vad cum, inca odata, totul mi s-a naruit inaintea ochilor. Dupa ce pierzi un parinte nu poate fi mai tragic decat sa simti cum il pierzi si pe celalalt. Dupa ce simti ca viitorul nu va fi niciodata asa cum ti-a fost scris pentru ca "mami" te-a bagat in liceu "particular" si ai impresia ca aici lucrurile vor fi mereu pe dos ... Dupa ce el, baiatul la care nu ti-ai dat seama ca tii atat de mult pana cand nu a trebuit sa tai filmul si sa incerci sa te porti normal, fiind fortata de "imprejurari"... Dupa ce am refuzat sansa vietii mele, pe care am castigat-o cu sudoarea fruntii si lacrimile ce mi-au spalat obrajii luni in sir, am refuzat, nu mi-am luat adio de la o viata plina de amar si tulburari, am refuzat, o data, nu am plecat intr-o directie care parea visul fiecaruia, copil, adolescent sau adult, am refuzat a doua oara, si a treia oara, poate o "oferta" mai buna ca alta, pentru a putea fi aproape de cineva, de "cineva" care ma considera un "ceva" de care s-a putut lipsi, "ceva" care poate fi inlocuit de se sparge sau se strica, sau poate inlocuit cu ceva mai bun, mai nou, mai modern.
Pentru ca a-ti plange dezamagirea si amarul este considerata tulburare psihica, intr-un termen mai comod "emo", pentru ca a-ti deschide sufletul si a imbratisa ceva ce ofera intr-un final decat dezolare si tristete este stupid, este "aiurea". Pentru ca a simti nevoie de o imbratisare calda de la "cineva", sa incerci sa iubesti, sa pretuiesti, sa il consideri al tau, se dovedeste astazi a fi decat o prostie.
O prostie care ne face sa ne aratam latura umana si sensibilitatea. Care le poti vedea scuipate si facute de rusine in fata mentalitatii moderne.
Pentru ce atata batjocura fata de noi insine? Pentru ce?

Imi doresc atatea raspunsuri, dar nu am inca toate intrebarile. Nu am ideile pus in ordine in cap. Nu imi pot explica propriile-mi actiuni, propriile gesturi. Deocamdata... nu.

Wait me by the corner. I'd might be runing late.

Have you ever had a feeling, just sort of like a deja-vu, and then that thing really to happen? Or a feeling of a need to do something? Like an urge, an emergency, something without the fate of the world will never be the same. That is tomorrow, I'll see what will happen. I'll try. I die, so what?, I'll go see Father, I don't die, so what again, I'll stay on this side of the world and try to keep my morals UP, and survive. With or without the one that holds the key to my heart.
Sadly. Extremely sadly. I have fallen for a guy that has no idea what world he lives in, I couldn't be asking for him to know of he would, in the future - most probably, like to "get together sometime".
My tears won't dry too easy, because, I don't know, I have no idea, why, every time I say I'm getting over and I'm Not gonna keep wanting him back, I go even deeper inside a wish for us to be together.
Ugh, I hate myself when I'm like this. Deppresive, ready to burst into tears and feeling tired from keeping my hopes up.
Why do I keep doing this?





In the middle of the night, while her body lies in lack of life, her one last breath is dedicated...
"To you, Keyholder of my heart and grief. To You, my Lord and Shepperd. " No one knows what made her do this, what determined her to jump into desolation and a cry for help that was never responsed. No one will ever know her last thought and and her last breath were torn to the one that broke her heart and dreams into pieces.
No one ever will know.